Noiembrie 2017
Ultima curba. Ultima pata de culoare. Pun capacul cariocei si cu zambetul pana la buze ma repad pana la peretele din alta camera. E peretele meu. Adica o fasie de un metru in coltul de langa dulap. Dar e al meu. Asa a spus mama. Coltisor unde pe tapetele frumoase ale mamei eu lipesc cu ”scotci” capadoperele mele de copil de 5 ani. Observ ca nu mai am loc. Deci trebuie sa scoc ceva ca sa fac loc unui desen nou. Iau decizia rapid. Fara nici o frica,smulg deseneul. Pe tapete raman urme. Scotchul a luat si el din hartie. Nu stau insa mult la gandit si inlocuiesc desenul cu cel nou. Un pic mai sus ,ca sa acopar ”cicatricile” tapetei,rapid,ca sa nu vada mama. Dar oricum stie ea. Atunci era mai usor. Un copil nu duce pe umeri suferinta,dor si experienta acumulata cu anii. Atunci pur si simplu erau simple zgarieturi de hartie,care le puteai acoperi usor cu alt desen.
Acum am alt perete. Mare ,mic, ingust, larg. De orice suprafata ,de orice dimensiune. Am un perete ca o lume. O lume a mea. Acolo sunt ganduri,stari, emotii, imagini concrete si fantezii fara sens. Acolo am umbre si lumini. Acolo. Aici. Si dincolo . Sunt EU.
Am un perete atat de mare cat e o lume. O lume care toti o numesc arta. Poate au dreptate. Poate nu. Dar nu conteaza. Mie imi ajunge sa stiu,ca am un perete acasa. Unde se aduna tapete peste tapete. Dar ele raman. Lumea mea ramane pe un perete. Ramane pe hartie. Cu carbune,creion,carioci si ulei. Raman acolo pentru totdeauna si umbrele si luminile si culorile. Acolo raman pentru totdeauna eu.
Leave a Reply